Bilanț afectiv

La final de an, ca orice persoană introspectivă, m-am gândit să fac un bilanț, un calcul judicios a tot ceea ce a însemnat 2016 pentru mine. Oricât de frecvent e acest demers în perioada sărbătorilor, cred că e deosebit de util atunci când e practicat cu simț de răspundere și dorință de progres. După adunări și scăderi, înmulțiri și împărțiri sistematizate, pot rezuma 2016 într-un singur cuvânt: experiență. E fenomenal cât de multe lucruri se pot învăța din ea, fie din conjucturile în care am acționat înțelept, fie din cele în care am avut (ne)inspirația de a strecura câteva greșeli în paginile vieții noastre. Nu pretind că voi enumera fără vreo omisiune toate cele învățate, ci poate lucrurile amorsate cel mai puternic în mintea mea.

Cred că unul din principalele lucruri pe care le-am învățat a fost să-mi acord timp, atât mie, cât și oamenilor din jurul meu. Timp să mă cunosc mai bine, timp să ascult, timp să privesc, timp să zâmbesc, timp să plâng, timp să mă bucur, timp să mă întristez, timp să mă îndrăgostesc, timp să învăț…

Pot să spun că m-am aflat în ambele extreme, a hazardării în situații necunoscute, dar și a așteptării și descoperirii lente. Surprizele au fost, bineînțeles, de ambele părți. De obicei, hazardarea a dus la coliziuni negative, iar răbdarea la întâlniri sufletești de preț. Sunt frumoase riscurile, cu doza lor de mister care îți provoacă simțurile și trăirile. Însă, când habar n-ai cât de adâncă e apa în care te arunci, oricât de bine știi să înoți, mai bine rămâi pe chaisse-longue 😛 Riscurile asumate, în care ai câteva premise promițătoare de la care pornești, sunt cel mai adesea, de preferat.

Am învățat că uneori nu ceea ce ai contează, ci cum folosești ceea ce ai. Astfel, poți fructifica sau irosi anumite experiențe și rezultate.

Am învățat că munca, răbdarea și determinarea îți pot deschide uși pe care le credeai închise sau de a căror existență nici măcar nu știai.

Am învățat, din nou, să tolerez o doză de disconfort momentan în favoarea unui confort pe termen lung, de la deciziile pe care le-am luat, până la obiceiurile pe care mi le-am construit. Numai așa ne putem urni din starea călduță de ”vegetație”, din situațiile care ne încorsetează, ne suprimă exprimarea întregului nostru potențial.

Am învățat că uneori e bine să-ți asculți instinctele cu privire la oameni. Avem câteodată o gândire emoțională mai inteligentă decât Mama-Rațiune, care ne semnalează că ceva nu e în regulă, deși mintea nu poate oferi argumente logice. Aici intră în scenă înțeleptul instinct, care apasă butonul roșu de avertizare.

Am învățat să fiu atentă la trecutul unei persoane, să sondez îndeaproape modul ei de a acționa, de a se confrunta cu problemele vieții, de la meseria aleasă până la experiențele de iubire. Fie că e un lucru bun sau rău, am sesizat că trecutul are tendința să se repete, să se reitereze într-o configurație pe care un observator fin o poate anticipa oricând. Această analiză a istoricului prevede riscuri sau vulnerabilități viitoare, pe care am vrea să le evităm

Am învățat că doi oameni se pot ține de mână, dar privi în direcții opuse. Prin direcții opuse înțeleg valori diferite, aspirații și preocupări aflate în antagonie.

Am învățat că prieteniile neașteptate sunt unele dintre cele mai frumoase și aducătoare de împlinire.

Am învățat că e bine să fii ferm în deciziile luate, mai ales dacă ele au fost cântărite îndeajuns, asumate și conștientizate. Când a rămâne într-o situație reprezintă o stagnare, în cel mai rau caz un regres, e bine să avem îndrăzneala și încrederea de a o schimba.

Am învățat că uneori viața noastră e ghidată de temeri, de alegerea confortului și siguranței în detrimentul riscului și fericirii depline.

Am învățat să mă feresc de oamenii care nu-și cunosc valorile, lipsiți de un ax al existenței, de cei sinuoși și nestatornici în comportament și simțire, de cei fără o direcție în viață.

Am învățat că în această degringoladă a valorilor, a-ți păstra integritatea și principiile, indiferent de circumstanțe, e un act de curaj și tenacitate.

Am învățat că spontaneitatea poate fi strașnic de frumoasă, trăită alături de prieteni dragi și intimi. Că planificarea aduce cu ea gustul amar al nerealizării dacă pe drum apar fel de fel de intemperii, dar că pentru orice lucru pierdut, există un lucru câștigat, la fel cum pentru orice lucru câștigat, avem ceva de pierdut.

Am învățat că oricine poate cădea în iluzia unui ambalaj frumos care, văzându-l așa pe dinafară, ne imaginăm c-o fi la fel pe dinăuntru. Ehee, dar ce transfer magic de calități facem de la însușirile fizice la cele intelectuale sau sufletești! E un principiu al influențării sociale, cunoscut în psihologie, sub numele de principiul atractivității. Cu alte cuvinte, avem tendința să credem că persoanele atractive sunt mai inteligente, mai bune, mai talentate decât sunt de fapt.

Dincolo de bătaia ritmică a vieții, în tempo-ul unei inimi totodată plăpânde și brave, mi s-au întâmplat lucruri care au trecut dincolo de linia convențională a realității în care mă plasam. Tocmai acele lucruri neobișnuite mi-au deschis mai mult perspectiva asupra vieții și caracterelor umane.

Un prieten îmi spunea că vrea să creadă că merităm lucrurile la care ne limităm. Așa că haideți ca în 2017 să ne limităm la provocări, la evoluție, la dăruire, la oameni frumoși, nobili, curați la suflete și sinceri. Într-un flagel de superficialitate, instabilitate și lamentație sterilă, cred că mai este loc de profunzime, de hărnicie și onestitate.

Crăciun Fericit!

Danielle

Începuturi. De iarnă.

Anul acesta ne-am bucurat de un început de iarnă ca pe vremuri, cu zăpada scrâșnind sub picioare, viscol care ne îmbujorează fețele, și luminițe ce vestesc subtil Crăciunul.

Acest început ca-n povești, această potrivire între anotimp și vreme nu ne-a mai fost dată s-o vedem demult și tocmai de aceea, mi-a adus aminte de potrivirile dintre oameni, atât de rare și ele uneori. De începuturile la fel de firești, naturale, fără complicații, fără frâne, fără precauții. De o trăire deplină a prezentului și o dăruire încrezătoare. Pentru că sunt tot mai rare, am putea să le prețuim cu mai multă grijă și voioșie.

Așa că am profitat din plin în această minivacanță de prospețimea zăpezii, peisajele încărcate de alb și plimbările prin pădure alături de prietenii mei patrupezi de 4 luni și jumătate, pe care îi pot vizita doar când sunt acasă. Pentru că au și ei nevoie de mișcare și diversitate, astăzi i-am luat într-o drumeție în pădurea din apropierea grădinii mele. Mirosul de brad, copacii îmbrăcați în alb, troienele în care mă afundam până la glezne, ceaiul fierbinte cu aromă de vin, energia cățeilor mei și instantaneele făcute cu ei, au depășit efectul unui exercițiu de mindfulness făcut ca la carte :)) 

Cine s-ar fi așteptat să avem parte de un 1 Decembrie învăluit în ninsoare strașnică și fulgi zglobii de zăpadă? Cel mai probabil, puțini. Și totuși, farmecul iernii ne-a întâmpinat din prima zi a anotimpului, într-o sincronizare uluitoare a naturii.

Poate-ar fi bine să facem acest exercițiu și cu apropierile dintre oameni. Să nu le așteptăm cu încrâncenare, ci să le lăsăm să ne suprindă. ”Atunci când încerci să stai deasupra apei, te afunzi. În schimb, dacă vei încerca să te scufunzi, o să plutești. Insecuritatea este rezultatul încercării de a găsi siguranța.” Poate tocmai prin acele eforturi bine intenționate ne plasăm de partea cealaltă a scopului nostru. Pentru că ele generează anxietate, temeri și îngrijorări. De pus pe gânduri…

Acum vă las cu Bobby, Jecky și peisajele surprinse în plimbarea revigorantă de astăzi. 

Pe curând!

Danielle

pe-ulita-7

padurea

pe-ulita

pe-ulita-4

pe-ulita-6

pe-ulita-3

pe-ulita-5

Ultima zi de vară…

E ultima zi de vară și mă gândeam să inventariez acest anotimp apropiat de final – torid pe alocuri, rece și furtunos altădată sau încălzit de un soare timid care se zbătea să dea norii la o parte. La fel cum toamna se culeg roadele a ceea ce ai semănat, cred că și în viață e bine să trasezi măcar imaginar o linie rezumativă, de reflecție, de întrebări și răspunsuri (sau doar de întrebări), atunci când sufletul nostru se odihnește, încheie un subcapitol sau începe altele noi. Aceste linii te ajută să-ți organizezi experiența, să vezi ce ai mai avea de retușat la propriile reacții și atitudini, de eliminat, de adăugat, de evitat, de căutat…

A fost o vară pe care am schițat-o în mare parte înainte de a bate la ușă previzibil, într-un curs firesc al naturii, însă evenimentele imprevizibile nu au lipsit, atât plăcute, cât și neplăcute. Așa că am mai făcut ajustări pe parcurs, ca în scenariile de film în care vezi ca povestea scrisă nu se potrivește cu personajele sau cu decorul.

Anumite planuri au fost mai frumoase decât am prevăzut, iar altele, așteptate cu nesaț, au fost năruite, poate de un univers mai puțin îngăduitor și generos. E greu să acceptăm lucrurile pe care nu le putem controla, șansele unice poate pe care le pierdem, nu din voia noastră, ci a unei forțe mai presus de noi. Dar poate tocmai această greutate, odată asumată și acceptată, ne șlefuiește într-o variantă mai matură și mai înțeleaptă a noastră…sau într-una mai șubredă și vulnerabilă. De ce depinde? De perspectivă – e răspunsul veșnic. Însă moștenirea noastră genetică are și ea un cuvânt de spus în toată această poveste. Nu întâmplător există tulburări emoționale care au ca etiologie principală un deficit neurochimic, unde soluția pe termen lung este medicația, alături de o pereche de lentile roz construite la terapie, prin care să privești lumea, astfel încât până și balaurii răufăcători să devina zâne luminoase. :)) Concluzia: nu e totul pierdut chiar dacă n-am fost înzestrați cu cele mai puternice gene.

Vara asta am mai descoperit că frumusețea peisajelor explorate nu constă numai în ceea ce se află în fața ochilor tăi, ci depinde și de ochii privitorului: curioși, entuziaști, plictisiți, obosiți sau neutri, de noutatea cu care alegi să observi, să vezi, să mergi, să respiri, să comunici…

Am descoperit și că poți avea o legătură, o conexiune specială cu persoane întâlnite spontan, pe care parcă ai fi așteptat toată viața să le cunoști, o chimie din clipa în care privirile vi se intersectează, ca și cum ai fi văzut un trandafir pentru care ai fi dispus să te înțepi în toți spinii. Dar că circumstanțele nefavorabile și drumurile diferite te pot separa, fiind nevoit să păstrezi amintirea unor momente de magie scurtă, întrebându-te cu o urmă de tristețe care era continuarea într-o lume în care distanța ar fi fost înlocuită de apropiere.

De asemenea, distanța nu înseamnă de fiecare dată lipsa proximității fizice, ci lipsa apropierii sufletelor, ea testează legături începute, le dizolvă pe unele și le consolidează pe cele puternice și autentice.

Printre altele, o conexiune spontană poate exista și cu animalele, pe care nu de puține ori am resimțit-o. Când am fost la Lacul Roșu, iubitoare fiind de trasee montane, m-am pornit hotărâtă, cu rucsacul în spate, spre Vf Suhardul Mic, de 1345 m. Mare mi-a fost mirarea când de la poalele drumului mi-au ieșit în cale, alergând energic spre mine, 3 patrupezi ce formau un tablou cel puțin comic. Unul de talie mare și solid (nu cunosc rasa, însă semăna cu dalmațianul), altul ce aproxima dimensiunile unui cățeluș de pluș și un al treilea negru, lung și cu picioare scurte, ce se zbenguia printre cele mai dese tufișuri și mai abrupte pante. Cel mare avea zgardă, deci categoric aparținea cuiva, dar a părut atât de atașat din prima clipă încât m-a însoțit în urcușul lung și accidentat până în vârf. Ca șef de grup, a mobilizat întreaga gașcă de necuvântătoare.

cateii

M-a impresionat profund comportamentul său, oprindu-se de fiecare dată să mă aștepte când oboseam și încetineam pasul sau chiar întorcându-se din drum să vadă unde sunt. Coborârea a fost greoaie și deși il îndemnam s-o ia în față, a stat doar pe lângă mine, ca si cum voia să mă protejeze de o căzătură zdravănă :))

Cel mic, era mai independent, avea cărările lui colaterale pe care le urma curajos (cel cu atașament evitant 😛 ). M-a amuzat cum, ajunși în vârf, s-a așezat meditativ pe marginea prăpastiei și admira panorama din fața lui, parcă mișcat de măreția peisajului în comparație cu proporțiile sale minuscule.

Cel mijlociu avea un atașament ciudat (dezorganizat probabil :)) ) , nu exista un pattern stabil în interacțiunea cu el, se apropia șăgalnic și se îndepărta agitat alternativ, dar se supunea totuși grupului. La întoarcere, cei 3 amici ai mei nu voiau să se despartă de mine, 2 dintre ei mi-au pierdut urma, dar culmea, cel negru m-a regăsit și a venit până la căbănuța unde eram cazată, s-a așezat cuminte la ușă, de unde nu a mai plecat. Mă întreb ce drumuri mai cutreieră acum :).

negrutuDincolo de aceste gânduri, mă mai întrebam dacă și în sufletul meu e început de toamnă. Aș spune că da, însă o toamnă cu dorințe și planuri la fel de diverse precum culorile anotimpului, ce fascinează prin cromatica sa. O toamnă în care există deopotrivă verdele matur și liniștit al spiritului optimist și întreprinzător, vișinul îndrăzneț și imprevizibil, maroul nostalgiei pentru frumusețea trecută și galbenul prevestitor al unor obiective care ard să fie îndeplinite.

Aș încheia spunând că viața e plină de schimbări și tocmai asta o deosebește de moarte. Moartea e statică, viața e o linie care urcă și coboară, ca într-o monitorizare a activității inimii. Dacă linia devine orizontală, ești mort. La fel, dacă viața ta e lipsită de evenimente, blocată într-o rutină toxică, ești apatic și imobil. Suișurile și coborâșurile sunt ceea ce înseamnă să fii viu.

citat 2motto

Pe curând!

Danielle

O tabără de poveste

Pentru că demult n-am mai trăit o experiență atât de plină, bogată și revelatoare, m-am hotărât să împărtășesc această săptămână a cărei frumusețe a fost dincolo de cuvinte. Am descoperit nu numai locuri splendide, dar și oameni frumoși și știți prea bine că fără compania potrivită alături, locurile vizitate își pierd farmecul, la fel ca un tablou drăguț, dar opac și lipsit de culoare.

Așadar, să încep cu prima zi, în speranța de a nu omite nimic din această excursie de suflet.

După un drum obositor și o noapte albă, am ajuns la Complexul Robinson din Predeal dis-de-dimineață, întâmpinată de aerul tare și versanții muntoși, atât de impunători încât nu-i puteam privi decât cu respect și admirație. Nu-mi setasem nici un fel de așteptări, mă hotărâsem să mă las condusă de valul fiecărui moment, însa aveam certitudinea că voi petrece tabăra alături de cea mai bună prietenă, care ar fi înseninat locul și dacă ar fi fost unul întunecat.

Prima zi n-a fost grozav de promițătoare, vremea ploioasă și rece ne-a ținut mai mult în jurul hotelului, privind resemnate și totodată abătute la picăturile dense de ploaie. Nu știam atunci că se anunța a fi o săptămână de explorare și râsete cât pentru tot anul, un cufăr de bucurie la care mă voi putea reîntoarce mereu pentru a-mi lua doza de voioșie și seninătate.

Luni am mers la Brașov, alături de Tania, Adina, Ioana și Ionuț, prietenii din grupul pe care ni l-am format. Puteam spune că-l văd pentru prima dată, iar curiozitatea îmi inunda toți porii. Am vizitat Centrul, Piața Sfatului, Turnul Alb, Cetatea Brașovului – un monument istoric și arhitectural care datează încă din secolul XV,fiind cel mai important centru de apărare al orașului în Evul Mediu, Biserica Neagră – o clădire de cult gotică a comunității evanghelice, ale cărei ziduri s-au înnegrit într-un incendiu din secolul XVII, motiv pentru care a primit numele actual; este considerată a fi cea mai mare biserică din România, datând din secolele XIV-XV, Strada Sforii – cu o lățime de aproximativ 1 m, este cea mai îngustă stradă a Brașovului și cea de-a 3-a cea mai îngustă stradă a Europei, Vârful Tâmpa – de unde am privit fascinată Brașovul; acesta e un munte care aparține de Masivul Postăvaru, cu altitudinea maximă de 960 m, în sudul Carpaților Orientali. La finalul zilei, clădirile medievale, somptuoase, îmbinarea de vechi și nou, aranjamentele florale și arhitecturale, parcurile înverzite și munții care păzeau falnic orașul au creat un tablou special al Brașovului, cu care am rămas în suflet.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Marți a fost o zi pentru care cuvântul reprezentativ ar fi ”spontaneitate”. Dimineața am urcat cu Tania pe pârtia Clăbucet, la 1445 m, de unde peisajul ne încânta din nou privirea. După masă, odată ce ploaia deasă s-a oprit, am plecat spre Bușteni, unde am vizitat Castelul Cantacuzino, de care am rămas profund impresionată. Totul avea un aer regal, de noblețe și eleganță, unde natura se îmbina perfect cu elementele fastuoase ale castelului, statuetele feminine, muzica romantică în surdină, trandafirii în culori pastelate și terasele liniștite.

Miercuri a fost punctul culminant al taberei, pe care îl așteptam cu ușoară încordare și emoție, dat fiind traseul montan deloc ușor pe Vârful Omu, la 2507 m, cel mai înalt punct al Munților Bucegi și al 11-lea între vârfurile muntoase din România. A fost un obiectiv pe care mi l-am dorit cu hotărâre, drept pentru care nu am renunțat nici în ultimele 20 minute, când ne-a prins o ploaie torențială, cu fulgere și tunete și echipament mai puțin adecvat pentru o astfel de vreme. Când am ajuns la cabana din vârf, atmosfera caldă, mirosul de vin fiert și zumzetul de voci al tuturor oamenilor adăpostiți acolo erau atât de revigorante încat satisfacția de a ne fi îndeplinit obiectivul a depășit oboseala din noi. După un timp în care grindina și fulgerele păreau de neoprit, cerul s-a înseninat, iar soarele si-a făcut simțită prezența cu razele lui calde. Am învățat și de data aceasta cât de important este să nu renunți chiar și atunci când nu ai nici o garanție că lucrurile se vor îmbunătăți și soarele va răsări (la propriu), că succesul poate fi la un pas înainte de a ceda, de a-ți pierde curajul și determinarea. Peisajul dezvăluit după furtună nu poate fi descris decât prin emoțiile pe care le-am resimțit: recunoștință, libertate, euforie, împlinire, frumusețe, triumf.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Joi am vizitat frumoasa Sinaia, alături de Castelul Peleș și Pelișor, unde erau depuse și coroane pentru Majestatea Sa Regina Ana. M-a cutremurat să văd atât de multe țări, oameni de prestigiu și personalități care și-au depus omagiile, în semn de prețuire și respect pentru Regină.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

eu 2

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

castelul peles

Vineri a fost ziua de întoarcere, amestecată cu tristețea sfârșitului, nostalgia amintirilor și bucuria de a fi întâlnit persoane care au închegat un grup vesel, fiecare având rolul său: Tania – organizatorul precaut, conștiincios, dar și elementul vesel (Miss Commander), Ionuț – purtătorul de cuvânt și comandantul 2 (El Comandante), Adina – persoana caldă și deschisă, Ioana – persoana liniștită și perseverentă, Eu – fata munților (după cum am fost desemnată, ținând cont de viteza mersului meu), cu glume picante, asezonate cu sare și piper, pentru gustul savuros al grupului, care a mobilizat grupul în momentele cheie și dificile. Mă bucur că am reușit să ne susținem reciproc, să avem răbdare unul cu celălalt, să fim îndrăzneți, cu inițiativă și, nu în ultimul rând, să râdem până la pierderea respirației și lacrimi în ochi.

În final, aș spune că e păcat că nu ne prețuim frumusețile țării la justa valoare. Am putea încerca să facem asta înainte de a merge în explorarea unor ținuturi care mai de care mai selecte și îndepărtate. Am învățat, printre altele, cât de important e să acționezi în conformitate cu ceea ce simți și gândești, de la oamenii cu care alegi să te înconjori până la visele pe care alegi să ți le indeplinești, să ai fermitatea de a te îndrepta spre ceea ce știi ca poți și că meriți.

euuuu

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Danielle

Despre rezilienţa emoţională…ce este şi cum o dobândim?

Dacă motto-ul acestui blog face referire la definirea constructivă a propriilor experienţe, am ales ca şi primul articol din categoria Psihologie să fie despre un concept îndelung studiat în literatura de specialitate în ultimii ani, şi anume rezilienţa emoţională, cu precădere în rândul adolescenţilor. În extraordinara carte despre depresie, Demonul amiezii, Andrew Solomon descrie numeroase cazuri ale unor oameni care au trecut prin fel de fel de evenimente negative extreme (abuzuri fizice, boli cronice, sărăcie, accidente care le-au provocat dizabilităţi, din cauza cărora au rămas permanent invalizi şi multe alte întâmplări care m-au impresionat profund). Aceşti oameni au reuşit să-şi găsească un sens şi să lupte zi de zi cu dificultăţile în ciuda faptului că vieţile lor au fost presărate de multe evenimente marcante. Sunt aproape „unbreakable”, după cum spunea un prieten.

blog

Aşadar, termenul de „€rezilienţă” se  referă la  adaptarea pozitivă în contextul  experienţierii unor factori stresori majori.   Pentru  a vorbi despre rezilienţă, trebuie  îndeplinite 2  criterii:
-expunerea la evenimente negative majore, adverse, incontrolabile (moartea unui prieten, divorț parental, tulburări mentale ale părinţilor, abuz fizic/emoțional/sexual, dezastre naturale, sărăcie, boli cronice, violenţă comunitară)
-funcționalitate crescută și adaptare optimă în ciuda factorilor de risc pentru sănătatea fizică și psihică.

Leadership-Emotions-DevelopmentIn ultimii ani, investigațiile despre rezilienţă s-au orientat dinspre identificarea factorilor de protecție spre identificarea mecanismelor prin care acești factori influențează adaptarea pozitivă, precum și dinspre definirea termenului drept unul global, universal, unidimensional (care implică un nivel ridicat de funcționare în numeroase sfere), spre definirea acestuia conform unor domenii particulare, specifice (sferă educațională, ocupaționala, socială, familială). În acest sens, studiul derulat de Luthar în 1993, argumentează faptul că tinerii identificaţi ca rezilienţi, prin prisma unor indici comportamentali observabili (performanţă academică, evaluări ale profesorilor, părinţilor şi colegilor) experienţiau de fapt, nivele crescute de depresie şi distres emoţional, având simptome de internalizare. Aceste descoperiri au justificat evaluarea rezilienţei pe mai multe dimensiuni specifice, deoarece o funcţionare crescută într-un anumit domeniu poate fi însoţită de tulburări de adaptare în alt domeniu. Un alt studiu derulat de Luthar în 2000 atrage atenţia asupra definirii conceptului in termeni foarte specifici, deoarece succesul într-o arie de dezvoltare (de ex. profesională, educaţională) nu implică o adaptare pozitivă în toate domeniile (de ex., inclusiv social). (vezi aici). De aceea, cercetătorii au început să introducă termeni mai precişi ca rezilienţă emoţională, educaţională, comportamentală. Din această perspectivă, e important să urmărim rezilienţa în relaţie cu factorii de risc şi posibilele consecinţe la care ne aşteptăm. De exemplu, pentru persoanele care prezintă risc pentru tulburările afective, rezilienţa ar fi reprezentată de absenţa simptomelor de internalizare (depresie, anxietate). Pentru adolescenţii cu risc familial al tulburării de personalitate antisocială, un indicator al adaptării optime este menţinerea unor comportamente sociale responsabile. Evaluarea rezultatelor academice ar fi mai puţin relevantă în această situaţie pentru a observa măsura în care factorii de risc au fost depăşiţi. De asemenea, e esenţial să facem diferenţa între rezilienţa manifestă, aparentă şi cea internă, pentru a ne putea adresa mai bine nevoilor persoanelor cu acest tip de probleme.

Factorii de protecţie care contribuie la dobândirea rezilienţei
Un studiu (vezi aici), realizat pe un grup de adolescenţi, a descoperit că factorii protectivi în faţa evenimentelor stresante sunt
funcţionare familială bună, părinţi care oferă suport emoţional, ghidare, dar şi supraveghere corespunzătoare, asigurând un echilibru între autonomie şi dependenţă; copiii care dezvoltă o relaţie pozitivă, securizantă cu cel puţin unul dintre părinţi sunt protejaţi în condiţiile în care mediul familial este unul tensionat, conflictual
îngrijirea parentală în timpul şi după dispariţia evenimentului stresant este un predictor elocvent în capacitatea de adaptare; în urma unui studiu pe femei de vârstă adultă care au pierdut un părinte în copilărie, s-a descoperit că acestea sunt mai vulnerabile la depresie; totuşi, calitatea îngrijirii primite de copil după pierdere, mai degrabă decât pierderea în sine prezicea susceptibilitatea pentru depresie
abilităţi sociale crescute, de a relaţiona cu cei din jur şi de a căuta suport social în afara mediului problematic
– abilităţi de a discerne rapid şi acurat pericolul, de a descoperi noi surse de siguranţă în situaţii limită, de a explora nişe şi traiectorii de dezvoltare
– abilităţi intelectuale, de rezolvare de probleme
autoeficacitate crescută (credinţa, încrederea în capacitatea personală de a duce la bun sfârşit un lucru) şi încrederea în sine, prin motivarea individului de a acţiona spre propria adaptare, comparativ cu pasivitatea care adesea însoţeşte disperarea şi lipsa de încredere; stilul parental eficient poate îmbunătăţi autoeficacitatea, prin oferirea de oportunităţi de explorare şi valorificare a abilităţilor, dar şi prin persuasiunea verbală (încurajări verbale adresate copilului cu privire la capacitatea lui de a avea rezultate pozitive)
locus de control intern (credinţa că stă în propria putere să schimb o situaţie, că am o influenţă asupra întâmplărilor din jur)
aspiraţii educaţionale înalte, setarea unor obiective care reprezintă o sursă de sens şi motivaţie, si le direcţionează activitatea zilnică; de asemenea, experienţele şcolare pozitive diminuează efectele unui mediul familial aversiv, conflictual
-nivel mai ridicat al IQ-ului (comparativ cu adolescenţii mai slab adaptaţi), ca index al aptitudinii cognitive poate funcţiona drept un factor de protecţie datorită beneficiilor asociate cu reuşitele şcolare în societăţi care pun accentul pe procesul educaţional
În concluzie, se pot identifica atât factori interni (trăsături personale, cum sunt autoeficacitatea, locusul de control), cât şi externi (mediul familial, social), care contribuie la dezvoltarea rezilienţei. Indiferent care ar fi aportul fiecăruia, un considerent important este faptul că rezilienţa emoţională poate fi învăţată, prin intervenţia în mod special asupra factorilor interni (exersarea abilităţilor de relaţionare, creşterea autoeficacităţii, dobândirea unui locus de control intern, setarea unor obiective realiste, dar care să impulsioneze şi orienteze individul) . Cu toate că există şi elemente genetice şi factori temperamentali predeterminanţi ai acestei capacităţi, ei nu o influenţează în mod irevocabil.
Un aspect care nu ar trebui omis e faptul că rezilienţa e contextuală, iar eforturile de coping trebuie circumscrise situaţiei şi domeniului de funcţionare care a fost afectat. Cultivarea rezilienţei în general, faţă de evenimentele aversive, e sinonimă cu dezvoltarea psihologică şi emoţională.  Daniela 
706d89d17497c6ee902afc97b710e657
 

About people…

Dacă motto-ul pe care îl puteţi vedea discret la începutul paginii aparţine unui mare filosof existenţialist (pe care vi-l recomand cu încredere), primul articol va avea şi el o tentă filosofică, inspirată mai mult sau mai puţin din experienţe personale. Esenţa citatului este că, atâta timp cât renunţăm la liberul arbitru şi responsabilizarea noastră, nu vom reuşi niciodată să producem schimbările pe care ni le dorim şi să ne adaptăm la evenimentele mai puţin plăcute din jurul nostru. După cum spunea renumitul psihoterapeut Irvin Yalom, demersul terapeutic nu va avea rezultate şi nu-l va ajuta câtuşi de puţin pe pacient atâta timp cât el nu e dispus să-şi asume responsabilitatea pentru ceea ce i se întâmplă şi alegerile pe care, probabil inconştient, le face. sfkjklsf

Faptul că am avut un accident de maşină care s-a întâmplat din vina altcuiva, dar eu mă las copleşită 3 zile la rând de nefericitul eveniment şi resimt numai tristeţe şi furie, este o alegere pe care o fac. Faptul că după o despărţire, continui să rememorez luni în şir fragmente de amintiri, replici şi cuvinte otrăvite, să caut explicaţii care oricum nu mă mulţumesc, în loc să preţuiesc prezentul şi oamenii de calitate care mă înconjoară, e o alegere pe care o fac. Faptul că amân sarcinile pentru şcoală până în ultimul moment, e o alegere pe care o fac. Un prim pas spre schimbare ar fi să ne asumăm consecinţele pentru alegerile noastre, iar ulterior să ne modificăm acţiunile astfel încât consecinţele să fie mai dezirabile şi noi să avem un nivel mai crescut de „funcţionalitate”, ar spune psihologii 😀 Sunt şi cazuri de psihopatologii în care mecanismele explicative ale reacţiilor noastre comportamentale nu sunt reprezentate de gândurile şi convingerile noastre, ci de niste deficite neurochimice, dar asta e altă poveste pe care o voi aborda cu altă ocazie. Esenţa este că, de multe ori credem ca suntem sub ordinul unei forţe care ne dirijează şi hotărăşte exclusiv experienţele la care suntem supuşi, de parcă am fi înlănţuiţi de propria noastră viaţă, fără ca noi să mai putem modifica în vreun fel ceva. Oare chiar e aşa?

Şi altă întrebare pe care ar merita să ne-o adresăm: care este scopul şi tendinţa noastră naturală? Să căutam starea de bine psihică şi fizică, să ne creştem nivelul de adaptativitate sau să căutăm suferinţa, să ne punem singuri piedici şi să ne stopăm evoluţia, justificând că noi nu avem nimic de făcut în privinţa asta? Cred că răspunsul e prima variantă. În acest sens, îmi vin in minte cuvintele celebrului biolog Charles Darwin, care spunea: „Nu specia cea mai puternică sau cea mai inteligentă supraviețuiește. Ci aceea care se adaptează cel mai bine la schimbări.”

3456995f8035db9a1541f4fa10725b01

Aşadar, un articol despre oameni întâlniţi, despre legătura trecut-prezent-viitor, Sine, prietenie, iubire şi acceptare…

Sunt oameni care, în ciuda despărțirii inevitabile, ne lasă amintiri plăcute, neșterse de timp și dezacorduri, și oameni în urma cărora a rămas un tablou găunos, unde tot ce ne-a legat frumos cândva s-a estompat definitiv. Și totuși, e decizia noastră care locuri le vizităm în chemarea nostalgică pentru trecut și care oameni îi readucem printre gândurile noastre în momentele de retrospecție sau dor. Locul de unde venim nu stabilește locul spre care ne îndreptăm și nici amintirile din cufărul vieții noastre nu reprezintă prezentul și experiențele viitoare. Se spune, mai mult sau mai puțin ironic, că secretul unei vieți fericite e o memorie proastă. Ei bine, eu aș spune o memorie selectivă, în care aspectele negative nu sunt reluate decât pentru a trage învățăminte, iar aspectele pozitive sunt cele care rămân în colțurile sufletelor noastre.

Cu toate acestea, am cunoscut și oameni care n-au reușit să-și depășească trecutul, care au rămas blocați într-o experiență traumatizantă, într-o teamă obsesivă, într-o atitudine defensivă menită să acopere un gol prea adânc pentru a-l putea înfrunta. Nu ei ajung să definească acele experiențe, ci experiențele îi definesc pe ei. Din nefericire, acei oameni n-au suferit o transformare pozitivă, ci una urâtă, iar în culmea devenirii lor obscure, erau mândri de faptele prezente și exhibau o vulgaritate de care nu se jenau. Și mai trist încă, nu se fereau s-o facă față de persoanele cu care au împărtășit odată totul, ba dimpotrivă, bravau, sfidau, loveau cu ostilitate în punctele pe care le credeau ei mai sensibile. Ne întrebăm, în cazul acestor persoane, până când se va repeta istoria, căci trebuie să existe, cu siguranță, un final. Probabil până vor învăţa să accepte și apoi să confrunte lucrurile de care fug neîncetat. Să accepte atât bucuria cât și melancolia, atât câștigul cât și pierderea, atât începutul cât și sfârșitul. Atunci când vor renunța la clivarea între bine și rău, când vor accepta că ființa umană are și rău și bine și nu vor mai alerga cu disperare încercând să demonstreze cât de buni sunt, demni de iubire și apreciere. Acești oameni, dornici să-și arate numai meritele, să-și etaleze „bunătatea”, să suprime realitatea și să ascundă sub preș toate mizeriile au sinele cel mai fragil și se regăsesc, cel mai probabil, tocmai în cealaltă extrema…

quote 1

 Acesta e unul dintre motivele pentru care afirm  că există un sine care ne ghidează, chiar dacă  el nu se manifestă tot timpul. Poate fi amorțit  sau reprimat vreme îndelungată, poate lua  forma  unui vulcan stins care explodează într-  un târziu,  spre surprinderea multora care nu-l  mai credeau  demult activ. Și ciclul se repetă de  fiecare dată când se ajunge la răscruce de  drumuri, când se  finalizează anumite capitole şi se inițiază altele,  menite să aibă același sfârşit…spectaculos.

Sunt oameni care mi-au arătat, în timp, că ceea ce crezusem despre ei nu e atât de fondat și oameni care, tot de-a lungul timpului, mi-au arătat că ceea ce credeam despre ei, în ciuda dovezilor contrarii ce se adunau vertiginos, nu e câtuși de puțin real, verosimil. Timpul, în orice situație, a adus la suprafața acea Umbra descrisă de Carl Jung, acel sine dezgolit de orice mască, lipsit de cosmetizări și retușuri. Am fost mereu de părere că, oricât de mult ne modelează experiențele trăite și mediul în care ne dezvoltăm, va rămâne mereu o parte nestrămutată a sinelui, cea mai pregnantă amprentă cu influența majoră în viață noastră. M-am întrebat adesea când se dezvăluie mai puternic acest nucleu al identităţii, în vreme de bucurii sau de nefericiri și neputință? Am ajuns, invariabil, la concluzia că momentele neplăcute, întâmplările negative înfățișează în cel mai real mod cu putință acest sine fără ascunzișuri. €”Arată-mi partea bună și voi vedea doar un principiu general în acțiune. Arată-mi partea rea și te voi cunoaște fiindcă tocmai această latură dezvăluie lupta ta personală și tainică.”
De aceea, n-am fost înspăimântată niciodată de „€œdemonii” interiori, ci de trecerea lor sub tăcere, de mascarea lor cu dibăcie și pricepere de regizor…al propriei vieți.

Am reușit, într-un final, să descâlcesc de fiecare data sensul, coerentă evenimentelor nefericite, care pentru mulți alții, lasă amintiri nocive, în funcție de amploarea lor și semnificația personală atribuită. Am învățat că binele poate deveni oricând rău și invers, că aproape orice are un revers, că dincolo de culmile înalte se pot întrezări și abisuri periculoase.

Cred că utilitatea primează în fața valenței (pozitive sau negative) a unei întâmplări (bineînțeles, atâta timp cât nu vorbim despre tragedii sau catastrofe cu impact covârșitor asupra individului), iar dezvoltarea implică atât progres cât și regres; analogie pe care o putem face cu domeniul neuroştiinţelor și a dezvoltării cerebrale, unde maturarea anumitor structuri corticale, odată cu înaintarea în vârstă, e urmată de restrângerea/compactarea ariilor pentru sporirea vitezei de transmitere și procesare a informației.

Multe povești nu urmează traiectoria  predeterminata din mintea noastră sau  visele care nu păreau a se deforma  vreodată. Nu de puține ori, rămânem  oripilați, dezgoliți, atunci când    traiectoria își schimbă sensul. Ajungem  poate să credem că poveștile trăite au  fost disimulate, fabricate artificial, doar  altfel ar fi rezistat intemperiilor de orice fel. Tanjim dupa eternitate, dar uitam ca ea poate fi un moment cutremurător, un sărut, o privire, o voce, o îmbrățișare, un zâmbet. Mintea confecționează fel de fel de scenarii, dintre cele mai negative, desigur, căci în acele momente nu poate întrevedea altceva. Vrem să cuprindem veșnic în palme acele părți frumoase ale realității, dar uităm că, dacă ținem pumnii prea strânși, încleștați cu încăpățânare, ele mor, se sufocă. Iar dacă deschidem palmele, adesea uităm să le mai privim, să le cultivăm cu admirație și respect. Ne e dor de ele doar când nu mai pot să iasă la iveală, să-și arate frumusetea: ori pentru că le-am strivit, ori pentru că le-am lăsat de izbeliște. Până și cele mai frumoase clădiri își pot găsi sfârșitul într-un morman de moloz. Dar asta nu le face mai puțin reale. Poate că răspunsul e, din nou, acceptarea…

Daniela

Despre mine

Mă numesc Daniela Dociu, sunt psiholog clinician și psihoterapeut.
Am crescut într-o familie de intelectuali, în lumea cărților și a preocupării pentru studiu, într-un orășel micuț. Înclinațiile umaniste și tendința de a sonda mereu psihicul uman m-au ghidat natural spre descoperirea psihologiei, pe care, cu cât o exploram mai mult, cu atât o simțeam mai aproape sufletului meu.

Este fascinantă pentru mine fiecare incursiune interioară alături de pacienții mei, în procesul lor de DEVENIRE a ceea ce sunt cu adevărat. Așa cum oamenii sunt unici, fiecare proces e unic, cu durerile, efortul și reușitele lui. Bucuria de a le fi un ghid în drumul reconstruirii lor ca persoană îmi amintește de recunoștința pentru meseria aleasă.

În munca mea cu pacienții, am o abordare diversă, în funcție de problema, nevoile și personalitatea fiecărui om care trece pragul cabinetului meu. Dincolo de toate, mă conectez cu OMUL din fața mea, acordând atenție relației terapeutice – un motor puternic al schimbării, spațiul în care persoana învață un nou mod de a FI.

Cred în puterea schimbării și evoluției – în pași mărunți și constanți. Iar investiția în propria schimbare vine cu un profit pentru toată viața.