About people…

Dacă motto-ul pe care îl puteţi vedea discret la începutul paginii aparţine unui mare filosof existenţialist (pe care vi-l recomand cu încredere), primul articol va avea şi el o tentă filosofică, inspirată mai mult sau mai puţin din experienţe personale. Esenţa citatului este că, atâta timp cât renunţăm la liberul arbitru şi responsabilizarea noastră, nu vom reuşi niciodată să producem schimbările pe care ni le dorim şi să ne adaptăm la evenimentele mai puţin plăcute din jurul nostru. După cum spunea renumitul psihoterapeut Irvin Yalom, demersul terapeutic nu va avea rezultate şi nu-l va ajuta câtuşi de puţin pe pacient atâta timp cât el nu e dispus să-şi asume responsabilitatea pentru ceea ce i se întâmplă şi alegerile pe care, probabil inconştient, le face. sfkjklsf

Faptul că am avut un accident de maşină care s-a întâmplat din vina altcuiva, dar eu mă las copleşită 3 zile la rând de nefericitul eveniment şi resimt numai tristeţe şi furie, este o alegere pe care o fac. Faptul că după o despărţire, continui să rememorez luni în şir fragmente de amintiri, replici şi cuvinte otrăvite, să caut explicaţii care oricum nu mă mulţumesc, în loc să preţuiesc prezentul şi oamenii de calitate care mă înconjoară, e o alegere pe care o fac. Faptul că amân sarcinile pentru şcoală până în ultimul moment, e o alegere pe care o fac. Un prim pas spre schimbare ar fi să ne asumăm consecinţele pentru alegerile noastre, iar ulterior să ne modificăm acţiunile astfel încât consecinţele să fie mai dezirabile şi noi să avem un nivel mai crescut de „funcţionalitate”, ar spune psihologii 😀 Sunt şi cazuri de psihopatologii în care mecanismele explicative ale reacţiilor noastre comportamentale nu sunt reprezentate de gândurile şi convingerile noastre, ci de niste deficite neurochimice, dar asta e altă poveste pe care o voi aborda cu altă ocazie. Esenţa este că, de multe ori credem ca suntem sub ordinul unei forţe care ne dirijează şi hotărăşte exclusiv experienţele la care suntem supuşi, de parcă am fi înlănţuiţi de propria noastră viaţă, fără ca noi să mai putem modifica în vreun fel ceva. Oare chiar e aşa?

Şi altă întrebare pe care ar merita să ne-o adresăm: care este scopul şi tendinţa noastră naturală? Să căutam starea de bine psihică şi fizică, să ne creştem nivelul de adaptativitate sau să căutăm suferinţa, să ne punem singuri piedici şi să ne stopăm evoluţia, justificând că noi nu avem nimic de făcut în privinţa asta? Cred că răspunsul e prima variantă. În acest sens, îmi vin in minte cuvintele celebrului biolog Charles Darwin, care spunea: „Nu specia cea mai puternică sau cea mai inteligentă supraviețuiește. Ci aceea care se adaptează cel mai bine la schimbări.”

3456995f8035db9a1541f4fa10725b01

Aşadar, un articol despre oameni întâlniţi, despre legătura trecut-prezent-viitor, Sine, prietenie, iubire şi acceptare…

Sunt oameni care, în ciuda despărțirii inevitabile, ne lasă amintiri plăcute, neșterse de timp și dezacorduri, și oameni în urma cărora a rămas un tablou găunos, unde tot ce ne-a legat frumos cândva s-a estompat definitiv. Și totuși, e decizia noastră care locuri le vizităm în chemarea nostalgică pentru trecut și care oameni îi readucem printre gândurile noastre în momentele de retrospecție sau dor. Locul de unde venim nu stabilește locul spre care ne îndreptăm și nici amintirile din cufărul vieții noastre nu reprezintă prezentul și experiențele viitoare. Se spune, mai mult sau mai puțin ironic, că secretul unei vieți fericite e o memorie proastă. Ei bine, eu aș spune o memorie selectivă, în care aspectele negative nu sunt reluate decât pentru a trage învățăminte, iar aspectele pozitive sunt cele care rămân în colțurile sufletelor noastre.

Cu toate acestea, am cunoscut și oameni care n-au reușit să-și depășească trecutul, care au rămas blocați într-o experiență traumatizantă, într-o teamă obsesivă, într-o atitudine defensivă menită să acopere un gol prea adânc pentru a-l putea înfrunta. Nu ei ajung să definească acele experiențe, ci experiențele îi definesc pe ei. Din nefericire, acei oameni n-au suferit o transformare pozitivă, ci una urâtă, iar în culmea devenirii lor obscure, erau mândri de faptele prezente și exhibau o vulgaritate de care nu se jenau. Și mai trist încă, nu se fereau s-o facă față de persoanele cu care au împărtășit odată totul, ba dimpotrivă, bravau, sfidau, loveau cu ostilitate în punctele pe care le credeau ei mai sensibile. Ne întrebăm, în cazul acestor persoane, până când se va repeta istoria, căci trebuie să existe, cu siguranță, un final. Probabil până vor învăţa să accepte și apoi să confrunte lucrurile de care fug neîncetat. Să accepte atât bucuria cât și melancolia, atât câștigul cât și pierderea, atât începutul cât și sfârșitul. Atunci când vor renunța la clivarea între bine și rău, când vor accepta că ființa umană are și rău și bine și nu vor mai alerga cu disperare încercând să demonstreze cât de buni sunt, demni de iubire și apreciere. Acești oameni, dornici să-și arate numai meritele, să-și etaleze „bunătatea”, să suprime realitatea și să ascundă sub preș toate mizeriile au sinele cel mai fragil și se regăsesc, cel mai probabil, tocmai în cealaltă extrema…

quote 1

 Acesta e unul dintre motivele pentru care afirm  că există un sine care ne ghidează, chiar dacă  el nu se manifestă tot timpul. Poate fi amorțit  sau reprimat vreme îndelungată, poate lua  forma  unui vulcan stins care explodează într-  un târziu,  spre surprinderea multora care nu-l  mai credeau  demult activ. Și ciclul se repetă de  fiecare dată când se ajunge la răscruce de  drumuri, când se  finalizează anumite capitole şi se inițiază altele,  menite să aibă același sfârşit…spectaculos.

Sunt oameni care mi-au arătat, în timp, că ceea ce crezusem despre ei nu e atât de fondat și oameni care, tot de-a lungul timpului, mi-au arătat că ceea ce credeam despre ei, în ciuda dovezilor contrarii ce se adunau vertiginos, nu e câtuși de puțin real, verosimil. Timpul, în orice situație, a adus la suprafața acea Umbra descrisă de Carl Jung, acel sine dezgolit de orice mască, lipsit de cosmetizări și retușuri. Am fost mereu de părere că, oricât de mult ne modelează experiențele trăite și mediul în care ne dezvoltăm, va rămâne mereu o parte nestrămutată a sinelui, cea mai pregnantă amprentă cu influența majoră în viață noastră. M-am întrebat adesea când se dezvăluie mai puternic acest nucleu al identităţii, în vreme de bucurii sau de nefericiri și neputință? Am ajuns, invariabil, la concluzia că momentele neplăcute, întâmplările negative înfățișează în cel mai real mod cu putință acest sine fără ascunzișuri. €”Arată-mi partea bună și voi vedea doar un principiu general în acțiune. Arată-mi partea rea și te voi cunoaște fiindcă tocmai această latură dezvăluie lupta ta personală și tainică.”
De aceea, n-am fost înspăimântată niciodată de „€œdemonii” interiori, ci de trecerea lor sub tăcere, de mascarea lor cu dibăcie și pricepere de regizor…al propriei vieți.

Am reușit, într-un final, să descâlcesc de fiecare data sensul, coerentă evenimentelor nefericite, care pentru mulți alții, lasă amintiri nocive, în funcție de amploarea lor și semnificația personală atribuită. Am învățat că binele poate deveni oricând rău și invers, că aproape orice are un revers, că dincolo de culmile înalte se pot întrezări și abisuri periculoase.

Cred că utilitatea primează în fața valenței (pozitive sau negative) a unei întâmplări (bineînțeles, atâta timp cât nu vorbim despre tragedii sau catastrofe cu impact covârșitor asupra individului), iar dezvoltarea implică atât progres cât și regres; analogie pe care o putem face cu domeniul neuroştiinţelor și a dezvoltării cerebrale, unde maturarea anumitor structuri corticale, odată cu înaintarea în vârstă, e urmată de restrângerea/compactarea ariilor pentru sporirea vitezei de transmitere și procesare a informației.

Multe povești nu urmează traiectoria  predeterminata din mintea noastră sau  visele care nu păreau a se deforma  vreodată. Nu de puține ori, rămânem  oripilați, dezgoliți, atunci când    traiectoria își schimbă sensul. Ajungem  poate să credem că poveștile trăite au  fost disimulate, fabricate artificial, doar  altfel ar fi rezistat intemperiilor de orice fel. Tanjim dupa eternitate, dar uitam ca ea poate fi un moment cutremurător, un sărut, o privire, o voce, o îmbrățișare, un zâmbet. Mintea confecționează fel de fel de scenarii, dintre cele mai negative, desigur, căci în acele momente nu poate întrevedea altceva. Vrem să cuprindem veșnic în palme acele părți frumoase ale realității, dar uităm că, dacă ținem pumnii prea strânși, încleștați cu încăpățânare, ele mor, se sufocă. Iar dacă deschidem palmele, adesea uităm să le mai privim, să le cultivăm cu admirație și respect. Ne e dor de ele doar când nu mai pot să iasă la iveală, să-și arate frumusetea: ori pentru că le-am strivit, ori pentru că le-am lăsat de izbeliște. Până și cele mai frumoase clădiri își pot găsi sfârșitul într-un morman de moloz. Dar asta nu le face mai puțin reale. Poate că răspunsul e, din nou, acceptarea…

Daniela

Publicat de Daniela Dociu

Mă numesc Daniela Dociu, sunt psiholog clinician și psihoterapeut. Am crescut într-o familie de intelectuali, în lumea cărților și a preocupării pentru studiu, într-un orășel micuț. Înclinațiile umaniste și tendința de a sonda mereu psihicul uman m-au ghidat natural spre descoperirea psihologiei, pe care, cu cât o exploram mai mult, cu atât o simțeam mai aproape sufletului meu. Este fascinantă pentru mine fiecare incursiune interioară alături de pacienții mei, în procesul lor de DEVENIRE a ceea ce sunt cu adevărat. Așa cum oamenii sunt unici, fiecare proces e unic, cu durerile, efortul și reușitele lui. Bucuria de a le fi un ghid în drumul reconstruirii lor ca persoană îmi amintește de recunoștința pentru meseria aleasă. În munca mea cu pacienții, am o abordare diversă, în funcție de problema, nevoile și personalitatea fiecărui om care trece pragul cabinetului meu. Dincolo de toate, mă conectez cu OMUL din fața mea, acordând atenție relației terapeutice - un motor puternic al schimbării, spațiul în care persoana învață un nou mod de a FI. Cred în puterea schimbării și evoluției - în pași mărunți și constanți. Iar investiția în propria schimbare vine cu un profit pentru toată viața.

Un gând despre „About people…

  1. „Poate fi amorțit sau reprimat vreme îndelungată, poate lua forma unui vulcan stins care explodează într- un târziu, spre surprinderea multora care nu-l mai credeau demult activ.”

    Asta imi aduce aminte de ce ti-am povestit cu dependenta intiparita genetic care nu mai trece, e acolo, numai ca e doar in remisie.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: