Un trandafir roșu

Văd astăzi pe stradă, în stația de autobuz, un bătrânel de vreo 75-80 ani, cu un trandafir roșu în mână. Imaginea a fost cel puțin una înduioșătoare pentru mine. Aștepta tacticos troleul, îmbrăcat într-o jachetă roasă de piele, gârbovit, cu părul alb și pașii lenți drept dovadă a anilor trăiți. Modest, chiar sărăcăcios îmbrăcat, a cumpărat totuși un trandafir.

Oare cui i-l ducea? Nici nu mai contează. Ce contează e că acest bătrân cunoștea bucuria lucrurilor mărunte și, probabil, gesturile care dau anduranță iubirii. Observam cum își ține cu grijă trandafirul, ca și cum voia să se asigure că ajunge la destinație întreg și proaspăt, nedegradat. Îl studia, îl pipăia cu degetele, îl admira în lumina soarelui, iar eu îl admiram în sinea mea pentru atenția lui față de cei dragi, în ciuda limitărilor financiare și a vârstei înaintate.

A putut totuși, a avut motivația, dorința, de a lua un trandafir, din puținul pe care îl avea. M-am gândit că îl duce soției sale, iar acest lucru mi-a amintit că iubirea presupune alegeri conștiente, zi de zi, devotament, implicare și grijă. Mi-a (re)amintit că iubirea nu moare natural, imprevizibil, inopinat…ci cu fiecare gest de neglijență, de răceală, de critică, de absență sau nepăsare.

Ce frumos să văd, un om în vârstă, care nu a uitat arta (și puterea) de a dărui!

Cum să te simți mai bine în propria piele

Să ai grijă de gândurile tale  poate fi uneori dificil, mai ales când nu ai încredere în tine. Poate te critici  și te simți rușinat în preajma altora, în loc să îmbrățișezi felul în care ești.  Nu te simți confortabil în propria piele. Dar oare ce înseamnă asta, mai exact? Înseamnă că nu te accepți pentru ceea ce ești cu adevărat – adică să-ți privești echilibrat calitățile și defectele,  fără descurajare, cu dorință de progres. Și că ai o stimă de sine scăzută. Adică o părere cam proastă despre tine, te uiți la tine și nu îți place ceea ce vezi. Nu întâmplător spunea scriitorul William Boyd că ”fără stimă de sine, nu putem realiza nimic.” Ea e pilonul central care determină cum ne comportăm și ce facem cu viața noastră.

În loc să-ți umpli mintea cu gânduri legate de ce nu ai, ce ar fi să pornești de la ce ai deja? Și să găsești frumusețea în acele lucruri? Sau să transformi nemulțumirile în scopuri pe care să ți le propui ca te să îmbunătățești. Pe tine. Nu ești mulțumit de cum arăți? – fă mai multă mișcare sau ai grijă la ce mănânci. Te simți singur și crezi că nu ai destui prieteni? – înscrie-te într-un cerc unde poți cunoaște persoane noi. Stima de sine are nevoie de fapte pentru a se menține: micile succese cotidiene sunt necesare pentru echilibrul nostru psihologic, așa cum sunt hrana și oxigenul pentru echilibrul nostru corporal. Propune-ți zilnic să faci un lucru mărunt, care e relevant pentru tine. Fă curățenie, ocupă-te de mărunțișuri. Acțiunile sunt gimnastica de întreținere a stimei de sine, iar viața de zi cu zi ne oferă multe ocazii ca să ne creștem sentimentul de control și bunăstare. E mai bine să te simți revigorat după ce ai pus în ordine vasele, dacât să rămâi să ruminezi gânduri posace pentru că ai luat o notă proastă.

Iată mai jos câteva sugestii care să te ajute să te simți mai bine în propria piele:

  1. Descoperă cine ești.

Ca să ai încredere în tine, înainte de toate trebuie să știi cine ești. Listează calitățile și slăbiciunile tale. Ce îți place? Ce nu îți place? Care sunt reușitele și eșecurile tale, competențele și limitele? Poți vorbi deschis despre ele? Care sunt domeniile la care te pricepi și cum i-ai învăța și pe ceilalți ceea ce tu știi deja? E nevoie să te privești cu sinceritate, fără să te judeci. Strânge informații despre cine ești și cum te comporți în această lume – în felul asta vei deveni mai conștient de tine și vei căpăta mai multă încredere.

2. Trăiește în acord cu nevoile tale, și nu cu părerea altora

Dacă vei încerca mereu să-i mulțumești pe alții, îți spun din start că te supui eșecului. Adică unei misiuni imposibile. Ce-ar fi să încerci să te mulțumești pe tine? Atunci când ești dependent de ce spun alții despre tine, tu ești în rol second, iar ei sunt actorii principali în propria ta viață. Oare cine vrei să țină frâiele vieții tale? Mai mult, dacă ești tu însuți/însăți, vei atrage oameni care te iubesc pentru ceea ce ești, nu pentru ce încerci să pari a fi.

3. Testează-ți limitele. Practică regulat un hobby

Uneori e nevoie să ne aruncăm în situații inconfortabile ca să ne descoperim puterea. Exact în situațiile de care ne e teamă. Și să vedem că nu se întâmplă nimic tragic. Nu folosește la nimic să te schimbi doar în minte. Un proiect la care începi să lucrezi e o promisiune mai bună decât cel care rămâne doar la nivel de intenție. Orice decizie de schimbare trebuie să se traducă printr-un gest: să dai un telefon, să ieși din casă, să scrii, să abordezi fata/băiatul pe care îl placi etc.

4. Acceptă-ți imperfecțiunile.

”Dacă aș fi mai slab/ă, dacă aș avea mai mult succes, dacă aș avea mai mulți prieteni, dacă aș arăta mai bine…m-aș simți mai bine în propria piele.” Îți sună cunoscut? Probabil că da. Însă, până când nu înveți să te prețuiești pe de-a-ntregul, nici acestea n-o să fie îndeajuns. A ne iubi nu are nici o condiție. Ne iubim în ciuda defectelor și limitelor, eșecurilor și înfrângerilor, pur și simplu pentru că o mică voce interioară ne spune că suntem demni de iubire și respect. Bineînțeles, asta nu înseamnă că nu ne străduim să ne corectăm neajunsurile și ne resemnăm așa cum suntem.

5. Redu la tăcere criticul interior

”E inutil, la ce bun?”, ”Asta nu va merge.” ”N-o să reușesc niciodată, nu sunt bun de nimic.” ”Nu-i suficient.” ”Nu am voie să greșesc.” ”Trebuie să reușesc în tot ce fac.” Dacă aceste vorbe îți sunt familiare, încetează să mai fii atât de aspru cu tine. Ele nu fac decât să te saboteze mai tare și în cele din urmă, să-ți scrii singur eșecul. Apoi, toată lumea face greșeli. Și tu ai dreptul asta. În loc să te pedepsești, încearcă să înveți ceva din greșeli – ele sunt o ocazie deosebită să știi cum să acționezi data viitoare. Depinde de tine cum le privești. Eșecul este o parte din victorie. În general, nimănui nu-i place. Dar pentru a te schimba, trebuie să acționezi, iar asta înseamnă să-ți asumi riscul de a eșua. Adu-ți aminte că toată lumea a eșuat, eșuează și va eșua…

6. Cere părerea altora

Întreabă-ți prietenii care te iubesc și sprijină ce apreciază la tine. Sau părinții. Ai nevoie să știi că ceilalți te prețuiesc și mai exact, pentru ce anume. Nu-ți fie rușine să le ceri părerea, e un experiment care te ajută să pui lucrurile în perspectivă și să-ți vezi și părțile bune…de care poate uneori ai uitat.

7. Privește-ți gândurile din afară

Imaginează-ți că un prieten bun își spune toate acele lucruri urâte pe care ți le spui ție. Cum ai reacționa față de el? Ce i-ai zice? Cum l-ai încuraja? Ai putea să folosești acele cuvinte și pentru tine? Pune-ți întrebări legate de gândurile tale. E realist să gândesc așa? Ce efect are asupra mea? Mă ajută să mă simt mai bine? Mă ajută să fac față situației? Dacă nu, cum le pot schimba.

8. Înconjoară-te de oameni pozitivi

Caută persoane energice, optimiste, ele sunt o sursă de revitalizare, te ”contaminează” emoțional și pe tine cu speranță și încredere. Sau persoane care se confruntă cu probleme similare cu ale tale și sprijiniți-vă reciproc să vă atingeți obiectivele. E o putere imensă în a realiza că nu ești singur, iar cei din jur pot fi o sursă de motivație pentru schimbare. Dar și un loc unde să te simți acceptat, integrat și conectat cu ceilalți.

9. Iubește-ți corpul

Oare ce ar însemna asta? Ce facem atunci când iubim pe cineva? Avem grijă de acea persoană. La fel și tu, ai grijă de corpul tău – fiind atent la ceea ce mănânci, câtă mișcare faci, cum îți petreci timpul liber, ce obiceiuri ai. Cum îți poți ajuta corpul să fie mai sănătos?

10. Practică recunoștința pentru ceea ce ai acum

Adu-ți aminte de reușitele tale, de contribuțiile pe care le-ai avut – la școală, acasă, în viața prietenilor tăi. De tot ceea ce ai făcut bun – cu corpul, mintea, personalitatea și spiritul tău. E ușor să luăm gratuit unele lucruri, când ele nu sunt niciodată așa. Ia o pauză să te bucuri de realizările tale.

11. Arată-te celorlalți. Afirmă-te

Nu ezita să vorbești despre tine celor apropiați, despre gândurile și emoțiile tale, dificultăți și bucurii. Sau pur și simplu să-ți exprimi punctul de vedere, chiar și atunci când nu coincide cu al celor din jur. Asta consolidează legăturile voastre și știm bine că relațiile împlinitoare sunt leagănul fericirii noastre. 

A te afirma înseamnă să fii capabil să exprimi – ceea ce vrei, ceea ce simți, respectând în același timp ce gândește și simte celălalt. E puterea de a spune nu fără agresivitate, de a cere ceva fără a te scuza, de a răspunde calm la critică. Dar a avea aceste drepturi înseamnă, din nou, a-ți asuma riscul de a-l deranja pe cel din fața ta sau a-i displace. Și  e OK. Nu trebuie să plăcem tuturor.

Ce ai avea nevoie să schimbi ca să fii o persoană pe care s-o iubești și respecți mai mult?

Recâștigarea conexiunilor pierdute (IV)

Reconectarea cu valorile interioare

Ca să ne simțim cu adevărat împliniți, avem nevoie de valori și motivații interne – de lucruri pe care să le facem pentru simplul fapt că ne plac. Și să fim mai atenți la nevoile noastre de bază despre care vorbeam în articolul precedent. Societatea ne-a învățat să invidiem lucrurile care contează cel mai puțin – cine e invidios pe caracterul unui om sau felul minunat în care un bărbat își tratează soția? Nu, acele lucruri le admirăm eventual. Dar suntem invidioși pe casa, vacanțele sau mașinile pe care ceilalți le au.

Spre exemplu, când oamenii sunt întrebați de ce cumpără lucrurile care nu le sunt necesare, ajung la concluzia că își doresc în primul rând să îndepărteze rapid o emoție negativă, să umple un gol, vidul propriei singurătăți. Cheltuiala nu este despre obiectul în sine, ci despre a obține o anumită stare emoțională mai bună, iar plăcerea e în dorința propriu-zisă, în anticiparea cumpărării obiectului.

De asemenea, când sunt întrebați pe ce cheltuie banii și care sunt lucrurile importante pentru ei în viață, observă o discrepanță. Cei mai mulți răspund că își doresc o viață de familie împlinită, să petreacă timp cu cei dragi, dar tot ei cheltuie bani pe lucruri pe care nu le valorizează.

Marea de mesaje marketate în care înotăm este ”Dacă cumperi X lucru, vei fi mai fericit, mai valoros, mai apreciat etc”. Marketing-ul ne face să ne simțim prost cu privire la noi ca să cumpărăm produse de care, de fapt, nu avem nevoie pentru a fi fericiți. Suntem în mijlocul unui bombardament consumerist și cheltuim pe pilot automat. Sunt probleme care nu vor putea fi niciodată rezolvate prin shopping.

Reconectarea cu natura

Ținând cont că trăim predominant în medii urbanizate, e important să ne acordăm timp pentru mișcarea în natură și peisajele superbe pe care ni le poate oferi. Studiile de cercetare arată că timpul petrecut în natură ne ajută să depășim problemele emoționale, iar sportul are un impact covârșitor asupra stării noastre de bine. Dincolo de asta, în fața măreției naturii, sentimentul exagerat de importanță de sine se spulberă – problemele și grijile noastre devin insignifiante față de spectacolul așternut în fața noastră.

Reconectarea cu traumele din trecut – recunoașterea și acceptarea lor

E nevoie să ne conectăm cu părțile dureroase din noi înșine și să le privim cu compasiune, cu blândețe. Ca și cum am alina un prieten drag. Să facem legătura dintre trecutul și prezentul nostru, pentru a putea face schimbările necesare în prezent. Asta nu presupune blamarea celor care ne-au rănit, ci înțelegerea efectelor pe care alții le-au avut cândva asupra noastră și iertarea lor. Trebuie să ne ascultăm durerea și s-o onorăm, căci ea ne transmite un mesaj valoros – că ceva nepotrivit ni s-a întâmplat cândva. Să mergem la rădăcinile ei și s-o înțelegem, înainte de toate. Avem nevoie de această durere pentru a înțelege că e ceva nesănătos în felul în care ne trăim viețile.

Astfel, prezența sau absența sănătății mintale este în primul rând un indicator social. E nevoie să ne mutăm focusul de la dezechilibrele chimice din creierul nostru la dezechilibrele sociale. Nu suntem o mașinărie cu piese stricate, care trebuie reparate. Suntem ființe sociale cu anumite nevoi neîndeplinite. Depresia și doliul au simptome similare tocmai pentru că depresia e un fel de doliu față de conexiunile de care avem nevoie, dar pe care nu le avem. Durerea noastră nu e o disfuncție, ci un semnal de alarmă, o reacție sănătoasă la un mediu toxic. Societatea actuală se pricepe foarte bine să ne satisfacă nevoile fizice – mâncare, haine, adăpost, sex – însă le neglijează complet pe cele emoționale. Trebuie să schimbăm cultura pentru a ne simți liberi să trăim vieți cu sens, împlinite și fericite.

 

Recâștigarea conexiunilor pierdute (III)

Soluțiile în depresie și anxietate nu sunt individuale – să faci doar lucruri pentru tine, ci colective, să fim alături unii de ceilalți. Să vedem distresul și bucuria ca ceva ce împărtășim cu un grup de oameni de încredere din jurul nostru. Tânjim după o soluție individuală – ceva ce putem face noi pentru noi înșine, însă uităm că ne vindecăm în relații, uităm de nevoia noastră profundă de ceilalți. Fiind captivi în propriile ego-uri, ne adâncim și mai mult în propriile probleme. În cele ce urmează, vă prezint câteva moduri principale prin care ne putem recâștiga sentimentul de conexiune pierdut, în diferite aspecte ale vieții noastre.

Reconectarea cu munca

După cum vă spuneam în articolul trecut, nu munca în sine e deprimantă, ci sentimentul că nu ai o voce sau că vocea nu ți-e ascultată. Senzația că ești o piesă insignifiantă într-un sistem. Sentimentul că oricât de mult ai munci, nu-ți sunt recunoscute eforturile, că există un dezechilibru între efort și recompensă. Că ești jos în ierarhie și neimportant comparativ cu șeful. Toate acestea ne deprimă și ne înstrăinează de propriile noastre nevoi.

Pe de altă parte, când depunem o muncă semnificativă avem sentimentul că ideile noastre contează, că avem libertatea de a le testa. Avem posibilitatea de a ne fructifica propriile proiecte și există deschidere, flexibilitate din partea angajatorului. E nevoie să căutăm acest gen de job-uri – în care senzația de control și libertatea de expresie ne sunt valorificate.

Reconectarea socială

Felul în care ne raportăm unii la alții și sinele social e profund influențat de cultură. În societățile occidentale modul de a privi viața este puternic individualist. Trebuie să fiu cel mai bun, să am cât mai multă faimă și să-i înving pe ceilalți cu orice preț. Dacă ceilalți câștigă sau au un succes, înseamnă că eu pierd ceva, chiar dacă la modul obiectiv nu am pierdut nimic. Această mentalitate stimulează o competiție nesănătoasă, izolare, invidie și comparații sociale care duc la dezvoltare depresiei și anxietății. Pe de altă parte, în societățile estice oamenii se definesc foarte mult prin prisma grupului din care fac parte, bunăstarea lui ”noi” primează în fața lui ”eu”, sunt axați pe cooperare, nu pe combativitate. Ele au deviza ”Nu încerca să fii tipul care se adresează mulțimii, încearcă să fii mulțimea.” Astfel, și felul în care e definită fericirea diferă de la o cultură la alta. Totuși, cu cât vezi mai mult fericirea ca fiind o chestiune socială, cu atât ai mai multe șanse de a fi fericit, cel puțin asta arată studiile.

Ce e de făcut? Să ne permitem să ne imersăm în poveștile altora și lăsăm poveștile altora să vină spre noi. Să fim prezenți în relațiile cu cei din jur. Să descoperim lumile interioare ale celorlalți – ce îi preocupă, ce le place, îi entuziasmează sau îngrijorează și în acelasi timp să ne lăsăm cunoscuți de alții. Să facem ceva pentru grupul nostru de prieteni sau pentru străini. Să ne conectăm cu oamenii din jurul nostru cu care simțim că împărtășim valori și interese comune. Ce lipsește din relațiile noastre în prezent și ce putem face pentru a le schimba? Ce fel de relații am vrea să construim? Cât de activă e viața noastră socială din prezent?

”Viața e precum un foc puternic de cărbuni, care strălucește și încălzește. Dacă iei un cărbune și îl izolezi, se va stinge mai repede. Rămânând aproape unul de altul, ne ținem de cald.”

Căutăm conectarea în moduri care ne deconectează (II)

Un alt aspect important care contribuie la apariția depresiei și anxietății este deconectarea de valorile semnificative.

Suntem o societate consumeristă mai mult ca oricând, în care materialismul este în floare. Paradoxul este că persoanele care valorizează posesiunile și banii au nivele mai crescute de depresie și anxietate decât persoanele care prețuiesc timpul petrecut cu familia sau își doresc să facă din lume un loc mai bun.

Cultura creată tot de noi ne face să avem niște valori junk, prin care avem doar o motivație externă – facem lucruri pentru că obținem anumite beneficii în schimb – admirație, bani, statut, sex etc. Nu mai există motivația de a face un lucru pentru simplul fapt că ne produce plăcere, bucurie, sens și e conectat la nevoile noastre. Valorile junk sunt precum mâncarea junk – nu e nutritivă cu adevărat și ne deformează corpurile. Studiile arată că, cu cât devii mai materialist, cu atât ai relații mai scurte și mai puține. De exemplu, dacă valorizezi oamenii pentru cum arată sau cât de populari sunt, e ușor să-i părăsești dacă apare cineva mai sexy sau mai impresionant.  Obținerea scopurilor extrinseci nu ne face mai fericiți, dar ne deformează mințile și ne oferă o viață nesatisfăcătoare.

Mai mult, valorile junk ne împiedică să ne bucurăm de momentul prezent, ne monitorizăm constant. Dacă scopul meu extrinsec este să devin cât mai faimos, să obțin cât mai multă recunoaștere socială, să fac cât mai mulți bani, mă voi întreba mereu ”Sunt cel mai bun jucător de fotbal? Sunt cel mai bun cântăreț la pian? Mă va aplauda lumea? Voi fi plătit pentru asta?” – ceea ce vine evident cu multă presiune și anxietate. Dacă scopul meu este să fac ceva ce îmi place, care mă pasionează, fac acel lucru indiferent de rezultatele avute și sunt mult mai axat pe proces, decât pe destinație. În plus, nu mă demotivez atât de rapid când lucrurile nu-mi ies așa cum mi-aș dori. Iar ACESTA e un mod mult mai sigur de a avea într-adevăr succes.

Când am valori junk sunt mereu preocupat de cum mă evaluează ceilalți, o povară emoțională foarte mare. Mă compar constant, pentru că stima mea de sine depinde de ce și câte haine am, de cât de mare e casa mea, de câți bani am. Materialismul ne face vulnerabili într-o lume care nu e în controlul nostru și nu mai suntem în contact cu propriile nevoi.

Mesajul culturii noastre este ”muncește mai mult, cheltuiește mai mult”, un model social consumerist în care niciodată nu este îndeajuns. Reclamele omniprezente creează o nevoie inexistentă de fapt, sentimente de inadecvare, de ”not good enough” și oferă ”soluții” la acele defecte prin produsele promovate.

 Cu alte cuvinte, căutăm fericirea în locurile greșite și cheltuim multă energie pe lucrurile care de fapt, nu contează atât de mult.

Deconectarea de traumele copilăriei

Teoriile pur biologice ale depresiei și anxietății explică aceste probleme pe seama unui dezechilibru chimic din creier, în privința căruia nu poți să faci prea multe, în afară de a lua medicație. E ceva greșit în felul în care îți funcționează creierul. De fapt, aceasta e doar o parte a explicației, o teorie care mai degrabă te protejează, să nu te gândești prea mult la ce nu merge bine în viața ta, cine te-a rănit în trecut și traumele suferite. Da, există o vulnerabilitate genetică cu care ne naștem, dar aceasta se activează sau nu în funcție de experiențele trăite în copilărie și adolescență – mediul în care am crescut, climatul emoțional al familiei, relația cu părinții, relația dintre părinți, experiențele de la școală. Abuzul de orice fel, fie că e verbal, emoțional, fizic, experiențele de bullying repetate sau respingerea socială ne predispun la o varietate de probleme mintale, iar refuzul de a le înțelege și accepta, de a ne pune în legătură trecutul cu prezentul ne ține departe de vindecare.

Deconectarea de lumea naturală și mediul înconjurător

Un alt element care explică apariția tot mai crescută a depresiei și anxietății este pierderea legăturii cu natura, în spațiile predominant urbane în care locuim. S-a dovedit științific că mișcarea și drumețiile în natură ne îmbunătățesc considerabil starea emoțională, poate tocmai pentru că ne întoarce, la nivel simbolic, la starea noastră naturală, de ”animale sociale” în mișcare. De altfel, în fața măreției naturii ne dăm seama cât de minusculi suntem, punem preocupările și grijile noastre în perspectivă și vedem modurile profunde în care suntem conectați la ceva mai măreț, dincolo de noi. Pe de altă parte, în depresie totul este despre tine, devii captiv în propria poveste și propriul ego, unde nu mai poate pătrunde nimic.

În aceste condiții, este nevoie să găsim moduri de a ne reconecta la nevoile noastre de bază, într-un mod profund și autentic, care presupune să ignorăm mesajele culturale proaste pe care le primim din atâtea direcții. Cultura creează o imagine a nevoilor noastre pentru a fi fericiți care nu se potrivește cu nevoile reale. E timpul să ne reconstruim. Vă invit să urmăriți în articolul următor pe aceeași temă cum putem face acest lucru.

Căutăm conectarea în moduri care ne deconectează (I)

Cartea ”Lost Connections” de Johann Hari vorbește într-un mod revelator despre cauzele ascunse ale depresiei și ale surorii ei fidele, anxietatea. Autorul prezintă teoria conform căreia pierderea conectării cu diferite lucruri importante pentru noi duce la apariția stărilor depresive și anxioase, făcând referire la o sumedenie de studii care atestă acest lucru.

Standardele culturale cu privire la lucrurile care ne procură fericirea sunt adesea diferite de nevoile umane pentru fericire – autonomie, conexiune socială, siguranță, sens, competență, recunoaștere. Vă prezint în cele ce urmează principalele surse de deconectare care transformă depresia și anxietatea în problemele principale ale secolului XXI.

Deconectarea de munca cu sens

Oamenii au nevoie să simtă că vocea, ideile și opiniile lor contează, că pot face o diferență, au autonomie și flexibilitate la locul de muncă, nu doar execută robotic niște ordine. Când oamenii se simt văzuți mai degrabă ca o piesă necesară într-un ansamblu de producție, și nu ca ființe umane cu anumite nevoi, încep să se simtă frustrați, deprimați, înstrăinați de propria muncă.

Un studiu realizat între 2011 și 2012 pe 142 de țări a arătat că o proporție covârșitoare de 87% dintre oameni merg la job fără energie și pasiune pentru ceea ce fac și abia 13% se simt cu adevărat entuziaști și devotați față de munca lor, pentru care jobul nu e doar un mijloc de câștigare a traiului. Interesant este faptul persoanele aflate la baza ierarhiei sunt mult mai predispuse să dezvolte depresie, anxietate sau alte probleme de sănătate fizică decât cele cu funcții înalte, aflate în poziții de conducere. Explicația? Sentimentul de control, de autonomie asupra propriei activități.

Unde te simți cel mai rău la job – și probabil, în viață – e acolo unde simți că nu ai control asupra ceea ce ți se întâmplă, și că nimic din munca ta nu are legătură cu tine, valorile și nevoile tale. Cel mai puternic stres nu este să ai multă responsabilitate, ci să realizezi o muncă plictisitoare și monotonă.

Deconectarea de alți oameni

Problema societății actuale e că suntem singuri într-o lume socială. Instinctul uman de bază nu e de a ne trăi viața singuri, ci alături de alți oameni, în comunități restrânse și apropiate. Avem nevoie de comunitate la fel cum albinele au nevoie de un stup. Strămoșii nostri, grupurile de vânători-culegători din mediul ancestral au supraviețuit datorită rețelei dense de conexiuni și angajamente sociale, în care se ajutau reciproc.  În acel context, a fi singur însemna să fii foarte vulnerabil, o victimă ușoară pentru prădători. De ce singurătatea cronică vine cu o stare de panică, groază, alertă? Acest sentiment are o valoare evoluționistă foarte importantă– era un semnal că dacă te desparți de grup, ești mult mai expus pericolelor și orice poate să devină fatal. Astfel, starea respectivă dădea imboldul strămoșilor noștri să caute din nou apropierea și să se realăture grupului. Nu doar că ne simțim bine când suntem înconjurați de cei dragi, dar ne simțim și în siguranță.

Și totuși, singurătatea planează asupra culturii noastre precum ceața deasupra metropolelor asurzitoare. Ea nu mai reușește să ne îndeplinească nevoile umane de bază, din diferite motive. Unul este amploarea internetului și a tehnologiei care creează doar o simulare a interacțiunilor sociale. Avem prieteni necunoscuți pe facebook în loc de vecini cu care să vorbim, jocuri video în loc de muncă cu sens și joacă afară, updatări de statusuri în loc de statusuri în lume. Capacitatea de a fi ”online” și a comunica cu prietenii printr-un ecran adresează nevoia de relaționare, dar nu e niciodată satisfăcătoare, ba chiar îți întreține o dependență. E ca și diferența dintre consumul de pornografie și sex. Studiile arată că persoanele dependente de Internet sau jocuri video și-au pierdut înainte sentimentul de apartenență, se simt pierdute și izolate în lume, iar jocul le oferă ceva ce a dispărut din viața lor reală – un statut, un obiectiv, sentimentul de integrare și sens.

Studiile arată că sentimentul de singurătate crește nivelul de cortizol în sânge – un hormon al stresului, care prezent pe termen lung în organism, produce o serie de perturbări ale sistemului imunitar. Dincolo de efectele la nivel fizic, oamenii care se simt singuri sunt mult mai vigilenți la semnalele de respingere socială, într-o stare permanentă de alertă, pe care o văd chiar și acolo unde nu este. Astfel, se simt atacați cu ușurință și pot să aibă reacții agresive care îi îndepărtează pe cei din jur – exact lucrul de care le este cel mai teamă. Deconectarea produce și mai multă deconectare – ca efectul bulgărelui de zăpadă.

O deosebire care merită menționată este faptul că singurătatea obiectivă, adică numărul concret de oameni cu care sunt înconjurat nu echivalează neapărat cu singurătatea subiectivă – adică sentimentul de a fi singur, chiar și printre oameni. Dar când ne simțim singuri? Când simțim că nu avem cu cine să împărtășim ceva valoros pentru noi, că nu avem pe cineva căruia îi pasă de noi și de care ne pasă la rândul nostru, o relație în care să primim și să oferim deopotrivă. Acestea sunt relațiile care vindecă singurătatea, cele în care avem ajutor și protecție reciprocă. Astfel,  ne poate fi dor de casă chiar și când suntem acasă, pentru că sentimentul de singurătate depinde de calitatea relațiilor cu cei din jur, nu de numărul lor.

Singurătatea nu se trăiește în doi.

Pentru că subiectele mele favorite sunt comportamentul uman, relațiile, personalitatea și tot ce ține de sfera complexității naturii umane, m-am gândit să abordez, psihologico-filosofic, tema singurătății.

Fiind un receptacul de povești de viață, prin prisma profesiei mele, observ că multă lume se luptă cu singurătatea – însă nu doar cu sine (așa cum ar fi firesc să o simțim), ci și în raport cu ceilalți, mai exact, în relații.

În primul rând, vreau să evidențiez faptul că e firesc să trăim, în diferite momente ale vieții noastre, sentimentul (trecător, nu cronic!) de singurătate – când persoanele dragi sunt departe de noi, când trecem printr-o despărțire recentă, când copiii pleacă de acasă în devenirea lor de tineri adulți (în literatură așa numitul ”sindrom al cuibului gol”), când ne-am mutat singuri într-un oraș necunoscut. Acestea sunt situații care în sine pot genera sentimente de singurătate, dincolo de orice interpretări. Nu în ultimul rând, putem sta cu noi înșine fără să ne simțim stricto sensu singuri – ci chiar plini, întregi, bogați, savurând viața în plenitudinea ei – iar acesta este desigur, modul ideal.

Nefiresc este însă când aceste sentimente există în raport cu ceilalți, în cadrul relațiilor – resimțit fie ca lipsa unei conexiuni autentice, reale, fie ca o frustrare a unor nevoi personale, la care ceilalți nu sunt atenți. Aceste sentimente sunt semnul unor răni supurânde a problemelor neconfruntate sau a dependenței afective a celui care se simte însingurat, dar alege să perpetueze aceeași situație care îl ”însingurează”.

Când dispunem de un echilibru în personalitatea noastră, cu toții avem o dependență de prezența oamenilor pe care îi iubim și care ne iubesc. Ne pasă de ei, vrem să fie fericiți alături de noi, ne doare dacă ne resping sau se îndepărtează. Și totuși, ne putem comunica nemulțumirile, ne rezolvăm armonios divergențele și discutăm deschis problemele. Dependența i-a ajutat pe strămoșii noștri să supraviețuiască, să rămână uniți în vremuri dificile și să confrunte pericolele. Împreună erau mai puternici.

Dependența e acel combustibil care ne motivează să nu abandonăm cursa vieții în 2 chiar și atunci când lucrurile sunt dificile…pentru ca ulterior să le găsim împreună o rezolvare. Însă când lucrurile sunt și rămân dificile pe termen lung, în pofida eforturilor consecvente, vorbim despre o dependență disfuncțională, a rană psihologică ce trebuie curățată și pansată cu grijă. Cum? Reconstruind relația cu noi înșine.

Îmi imaginez dependența ca o molie care roade lent, dar sigur din vitalitatea vieții noastre, care în mod paradoxal ne îndepărtează profund de noi înșine pentru că ne aduce, inevitabil, în situații și relații în care nu ne regăsim sau nu ne reprezintă.

De aceea, este esențial să ne cunoaștem pe noi înșine și să ne valorizăm. Astfel, ne știm limitele personale și ne iubim suficient de mult încât să nu tolerăm și perpetuăm situații care ne periclitează starea de bine. Ca să ai curaj să schimbi ceva, trebuie să te consideri bun – bun în sensul de valoros, capabil, demn de respect, iubire, prețuire, fericire. 

Din păcate, acest sentiment e precar atunci când fie am fost prea protejați de suferințele vieții de niște părinți anxioși, fie nu am cunoscut grija caldă, tandră, binevoitoare a unui părinte prezent emoțional și fizic. Reconstruind relația cu noi înșine, ne formăm în interiorul nostru acel Părinte care păstrează dibace echilibrul între dependență și autonomie, afecțiune și explorare.

Jung spunea că ”Nu este nimic mai insuportabil pe termen lung decât armonia călduță pe baza unor emoții reținute (reprimate).” Mințindu-ne pe noi înșine, fără curajul de a privi lucrurile în față și a acționa în consecință, ne pierdem ”seva vieții”, până când ne vom trezi uscați pe dinăuntru. Însă chiar și uscăciunea aceea poate fi un imbold și un strigăt spre schimbare.

Da, singurătatea mai bate la geamul vieții noastre. Însă se trăiește cu sine, nu în doi.

Danielle

Austria -țara dragostei pentru frumos, rafinament și natură

Vacanța pe meleagurile austriece mi-a făcut sufletul să vibreze din primele momente în care am ajuns în stațiunea montană Zell am See, la aproximativ 80 km în sudul orașului Salzburg. N-am putut decât să admir impozanța munților, care parcă se înălțau în semn de bunvenit, iar colinele submontane de un verde smarald te îndemnau la propriu să alergi pe câmpii, bucuros că exiști, și atât.

Aerul rece alpin îți limpezește orice gând sumbru care îndrăznește să se strecoare în subteranele minții, iar soarele are grijă să te încălzească suficient de mult pentru a simți încă și în septembrie energia verii. Casele tradiționale, în stil rustic, din lemn, ornate atent cu flori viu colorate îți aduc aminte că ”vechiul” nu își pierde niciodată farmecul și savoarea. Bineînțeles că pentru stilul meu oldstyle era un deliciu vizual.

A fost un periplu atât fizic, prin numeroase locații de o splendoare divină, cât și emoțional, prin locuri uitate și redescoperite. Ca să încep cu partea pământească, prima urcare a fost la Kitzsteinhorn – un vârf de munte situat pe lanțul central al Alpilor din Munții Hohe Tauern. Aflat la o altitudine de 3029 m, rămâi înmărmurit de frumusețea piscurilor alpine combinate cu vegetația sălbatică și lacurile de un turcoaz care simți că te purifică numai când îl privești.

Un alt punct care merită a fi trecut pe lista destinațiilor de văzut o dată în viață sunt barajele de la Kaprun, unde lacurile de acumulare alpine aflate la peste 2000 metri îți încântă simțurile și te fac să-ți dorești să ”îngheți” momentul pentru veșnicie. Până la lacurile Mooseboden și Wasserfallboden se urcă cu autobuze și ulterior, un lift înclinat – considerat a fi cel mai mare lift deschis înclinat din Europa, iar priveliștea este de neuitat. În imediata apropiere a barajului Mooseboden se poate vizita gratuit o expoziție dedicată producerii de energie electrică prin captarea apei provenită de la ghețari. După ce ai obosit să cutreieri zona, poți lua masa la restaurantul special amenajat cu vedere spre lacuri, unde ai parte de un adevărat desfăț culinar, dincolo de cel vizual.

Orașul Salzburg a fost un alt loc pe care l-am descoperit în frumoasa mea vacanță – al patrulea ca mărime din Austria, cu o arhitectură tipic barocă, care emană eleganță și rafinament. Cel mai mult mi-a plăcut Catedrala și Castelul Hohensalzburg, de unde poți admira orașul care se așterne la poalele castelului.

Peștera Eisriesenwelt – cea mai mare din lume- e un alt obiectiv de neratat în aceste locuri miraculoase. Se află la aproximativ 1800 m altitudine, deasupra satului montan Werfen, iar pe drumul spre peșteră ești împrejmuit de versanți protectori, mergând pe poteci săpate în stâncă. Pentru că peștera nu e luminată artificial în interior, fiecare 4 persoane primesc câte o lampă, iar turul ghidat se face doar în grup. Alături de grup trebuie să urci 700 de scări, apoi să cobori alte 700, ceea ce face drumul mai anevoios, însă formațiunile de gheață pe care ai ocazia să le vezi compensează tot efortul.

Am fost impresionată de numărul de oameni care practică sport, sub orice formă – jogging, hiking, mers cu bicicleta, paragliding, parasailing, ski nautic – de la cele mai mici vârste până la bătrânei ambițioși de 80 ani. Nu a existat un loc unde să nu fi primit o lecție de întreținere fizică de la locuitorii austrieci. Deja îmi propuneam mental ca la întoarcerea acasă să fiu mult mai fermă cu sportul :))

Pe scurt, ai atât de multe posibilități în Zell am See încât nu îți ajunge un sejur. Trasee nenumărate de drumeții, urcare pe ghețar, plimbări pe străduțele stațiunii sau cu barca pe lac, baie în ștrandurile amenajate pe malul lacului, un pahar de vin servit la o terasă, relaxare la spa.

La final, ca să trec spre partea emoțională a periplului, pot spune că întâlnirea cu unii oameni ne crește forța vitală de a trăi, ca apoi să prindem aripi și să zburăm singuri. Relațiile sunt vindecătoare, însă nu orice fel de relații, ci cele în care vedem umanitatea din noi și trăim apropierea emoțională, împărtășirea unor lucruri personale și cu sens pentru fiecare dintre noi. Nu avem idee ce putere poate ea avea, e un far naval pe timp de noapte, care poate lumina și cele mai întunecate zări.

Relațiile în care te simți valorizat pentru ceea ce ești ca întreg, fără neliniști, fără presiuni, fără așteptări, sunt cele care produc, în mod paradoxal, imboldul schimbării. Când în spațiul dintre 2 persoane există generozitate, compasiune și căldură, această dinamică ne modifică întregul eșafodaj despre sine și lume. Dacă avem puterea să privim părțile luminoase din oameni, am putea descoperi că ele sunt mai mari decât am crezut, pentru că oamenii înfloresc sub cupola afecțiunii, blândeții și înțelegerii.

Conectarea cu ceilalți te ajută să te conectezi cu tine, iar conectarea cu tine te conectează cu ceilalți. E un schimb interminabil, provocator și dificil pe alocuri, dar de o frumusețe pe măsură. Sigur că deprindem acest obicei (sau nu) de valorizare din primele relații pe care persoanele de îngrijire le construiesc cu noi. Singuri nu putem supraviețui. Însă chiar și atunci când acele relații nu au reușit să ne insufle siguranța, confortul și iubirea de care aveam nevoie ca și copii, noi putem regăsi aceste sentimente în relațiile construite din postura de adult.

Viața are sclipirile ei de frumusețe, depinde de noi dacă le construim și cât de des ne permitem să le trăim 🙂

 

 

_DSC8668

Oamenii se descoperă, nu se consumă

Văd tot mai mult în experiența clinică și cea personală oameni atât de dornici de afecțiune, dar pe care o caută în cele mai nepotrivite locuri: shopping, sex, mâncare, alcool, droguri – toate consumate într-un mod compulsiv, delirant, automatic.

Oameni dornici să se îndrăgostească, să simtă iar acei fiori jucăuși ai bucuriei de a-l descoperi pe celălalt, acea tensiune plăcută a nesiguranței și misterului care plutește între 2 oameni la început de drum…și totuși, oameni incapabili să mai simtă. Pentru că nu-și mai permit s-o facă. Pentru că și-au pierdut încrederea în puterea intimității și a relațiilor, iar ecoul rănilor psihologice din trecut încă reverberează puternic în prezent. Alții n-au avut modelul sănătos al unui adult grijiuliu, prezent emoțional, iubitor, protectiv. Așa că merg pe aceeași cărare bătătorită, neștiind că există un drum mult mai luminos și bun. Alții au suferit atât de mult când și-au deschis inima pentru a iubi încât, în adâncul lor, s-au pietrificat și au rupt-o cu relațiile definitiv, iar nimeni nu mai e pe gustul lor.

Da, dezghețarea e dureroasă. Ai fost amorțit atât de mult timp, apoi furnicăturile încep să se simtă ca niște ace. Și e înfricoșător la început să-ți spui afurisitul de adevăr. Dar acceptarea durerii și posibilității de a fi rănit din nou e singura cale de vindecare. Nu poți să treci pe lângă ea, nu poți să treci peste ea, trebuie să treci prin ea.

Poate e mai bine ca luptele din viața unui om să fie purtate fără armură și fără arme. O viață în care nu ajungi la ceilalți e cenușie, te paralizează emoțional. Viața devine generoasă, reală, interesantă când înlăturăm toate învelișurile protectoare pe care le-am înfășurat în jurul inimii noastre și pășim goi pe câmpul de luptă al existenței noastre.

Vorbeam săptămânile trecute cu directorul general Medicover din Polonia despre obezitate. Îmi spunea că astăzi totul este despre consumerism: fast food, haine, internet, jocuri video, filme, muzică, show-uri TV. Înghițim pe bandă rulantă fără să mai digerăm. Dar ce e mai îngrijorător e că acest fenomen nu se rezumă doar la obiecte, ci se extinde la oameni. Bărbați care consumă fizic femeile pentru că le e teamă să fie vulnerabili sau femei care consumă bărbații și îi pedepsesc pentru dezamăgiri nevindecate. Oameni care caută alinare în mâncare, iubire în dulciuri sau sex, stimă de sine în haine sofisticate, intimitate în cadouri scumpe. Nu ne putem aștepta să le găsim acolo. Confortul emoțional, iubirea, aprecierea de sine, conexiunea se află tot printre noi, în leagănul interacțiunilor sociale – pe care e nevoie să le cultivăm cu răbdare, compasiune și curiozitate dacă vrem să reziste vremii.

Oameni care își pierd rapid interesul pentru celălalt, care nu(-și) oferă șansa să-l cunoască și să se cunoască, pentru că au o dificultate teribilă în a-l vedea pe celălalt ca pe un egal al lor și au un profund sentiment de îndreptățire – ”Eu sunt special, ceilalți trebuie să-mi demonstreze mie că merită să le acord atenția mea.” Dificultate care vine, bineînțeles, din incapacitatea de a ne privi și accepta pe noi așa cum suntem și sentimentul fals al propriei superiorități.

Oameni cu un exces de opțiuni în materie de dating și relații, dar care, tocmai din acest motiv, sunt complet indeciși și îi tratează pe ceilalți ca produse pe care le compară și le CONSUMĂ, decât ca pe ființe umane pe care să le cunoască și să le descopere.  Oameni care îi manipulează pe ceilalți din cauza nesiguranțelor proprii, din teama de a nu fi ei trădați. Dar uită că în felul ăsta se țin departe de tot ce înseamnă intimitate, conexiunea unui suflet vulnerabil cu alt suflet vulnerabil.

Pentru majoritatea oamenilor fericirea arată la fel – ne dorim lucruri comune (dar nu înseamnă că sunt și simplu de obținut!) – o relație iubitoare, o familie unită și stabilă, un job prosper, un trai confortabil. Însă nu ne uităm la ce FACEM pentru a construi acele vise după care tânjim capturați într-o amorțeală letargică. Diferența dintre noi e dată de cât de mult suntem dispuși să investim- efort, timp, energie, vulnerabilitate, risc.

Ne dorim stabilitate, dar oferim stabilitate?

Ne dorim respect, dar oferim respect?

Ne dorim succes, dar depunem efort?

Ne dorim bani, dar muncim pentru ei?

Ne dorim conexiune, dar ne deschidem sufletul?

Să luăm banalul exemplu al creșterii unei plante. La început, cumpărăm niște semințe, pe care le sădim cu grijă în sol. Apoi, odată cu primii vlăstari, ne asigurăm că planta are lumina potrivită, apă suficientă și îngrăsământul adecvat ca să crească. Avem răbdare. Facem acțiuni concrete ca să-i asigurăm plăntuței mediul optim de creștere. Dar ce e cel mai frumos aici? Că ne bucurăm atât de procesul îngrijirii ei, cât și de rezultat. Oare am putea face asta și cu oamenii sau carierele noastre? Să iubim călătoria în sine? Să renunțăm la pretenția de a ajunge la destinație fără un minim efort și ”dis-confort”?

Vă reamintesc la final, dragii mei, că oamenii se descoperă, nu se consumă. În mirajul fiecărui ”next” pe care îl dăm, ne consumăm pe noi înșine.

Când ai stat ultima dată cu tine?

Astăzi am mers să mă plimb. Singură. Vreo jumătate de oră. După ani la rând în care n-am mai făcut asta, penru că mi se părea prea plicticos sau dureros să stau cu propriile stări sau neajunsuri. Eram prinsă în tăvălugul vieții de zi cu zi, într-o frenezie pe care o întrețineam cum mă pricepeam mai bine.

Dincolo de zumzetul plăcut al interacțiunilor sociale calde și grijulii, avem nevoie și de timp cu noi înșine. Teoria o știam ca la carte 🙂 Însă astăzi chiar m-am bucurat de această plimbare. M-am reconectat cu mine, cu latura mea vulnerabilă, dar și cu latura mea puternică. Cu Yin și Yang-ul lumii mele interioare.

Simțeam briza ușoară de lângă lac, vedeam norii argintii cum se învălmășesc prevestitori a ploaie, însă nu mă speriau. Îi puteam privi, așa cum poți privi și durerile acestei vieți. Aerul rece îmi tonifia corpul și gândurile. Am ascultat atentă sunetul molcom al picăturilor de ploaie, care mă invitau prietenos la reflecție și meditare. Susurul apei țâșnitoare din interiorul lacului mă ținea centrată în prezent, cu simțurile vitale și alerte. Eram prezentă. Eram, pur și simplu.

În timp ce picurii îmi răsfățau pielea, mă gândeam din nou la straniul paradox al ființei umane. Am văzut că în jur lumea a început să se împrăștie. Au mai rămas câțiva ”curajoși” pe care ploaia nu-i împiedica să se plimbe liniștiți cu lebedele pe lac. Ba chiar au mai deschis și umbrela 🙂 Unii spunem că iubim ploaia, dar fugim de ea. Spunem că vrem și iubim iubirea, dar ne e teamă de intimitate sau așteptăm să vină ”salvatorul” vieții noastre. Vrem succes, dar ne ferim să depunem eforturile necesare pentru a-l avea, indiferent ce ar însemna succesul pentru fiecare. Și dăm vina pe alții când nu-l obținem.

Sigur, cu toții ne sabotăm șansele la fericire în fel și chip. Și asta nu pentru că ne-am dori,  evident, ci pentru că facem în continuare lucrurile așa cum am învățat în trecutul nostru, pentru că ”re-acționăm” pe pilot automat, fără a ne oferi un spațiu de reflecție. Acela e liberul nostru arbitru, spațiul nostru de manevră, posibilitatea de schimbare – oferită de rațiunea și conștientizarea noastră emoțională. Doar că trebuie să și muncim pentru a-l valoriza. E binecunoscut faptul că, pentru a obține rezultate diferite, e nevoie să faci ceva DIFERIT de ce-ai făcut înainte.

Fericirea e simplă, dar nu și ușor de obținut.

M-am întrebat ce înseamnă fericirea pentru mine. Asocierile mi s-au îngrămădit în minte. Pentru mine fericirea înseamnă asumare, prezență, conectare, iubire, grijă și onestitate față de sine și față de ceilalți, încredere, bunătate, vulnerabilitate, libertatea și curajul de a fi tu însuți.